să se odihnească

și peștii opresc un val și stau așa pe el plutind liniștiți

și toate celelalte viețuitoare și toate celelalte plante

găsesc și ele să se mai și oprească

numai Tu te uiți ciudat la mine cînd încerc să mă ridic și să mai fac un pas

să mai merg un pic de pe valul meu, de pe nor, din oprirea pe iarbă,

acum cînd mai am un pic de cărare, de drum, de stradă, de alee…

Suntem, prin natură, niște ființe egoiste. Doar educația, societatea, religia ne „învață” că ar trebui să fim altfel, să ne îngrijim și de aproapele sau îndepărtatul nostru. Respectăm regula și mergem mai departe. Unii chiar își fac o meserie sau o vocație din asta, ajung să devină profesori în domeniu și în alte tandrețuri, ceea ce îi face, desigur, demni de toată isprava. În mod fundamental însă binele personal, în toate formele, mai mult sau mai puțin voalat, ne dictează fiecare acțiune și cu atît mai mult cu cît acesta vine, aproape inevitabil, în detrimentul unui bine sau altul al celorlalți. Nu o să vezi o renunțare la un țel personal sau, și trivial spus, la o plăcere, făcută instinctiv, fără cîntăriri prealabile, și fără o urmă de regret, dacă nu chiar fără un pic de ură.

În natura asta a lucrurilor omenești este naiv să te aștepți ca un fapt să se petreacă fără un scop ori fără urmările cerute de către cel care îl face. (Repet, cu excepția, care confirmă regula, a gesturilor făcute după comandamentele date de o profesiune întru asta, în jurul căreia s-au născut, de sute de ani, adevărate industrii). Atunci, mai curînd, ar trebui să te aștepți la cîte un dos de palmă sau șut în fund din partea celorlalți ori a „societății”, fiindcă, nu-i așa, „nicio faptă bună nu rămîne nepedepsită”. Iertarea, recunoștința, compasiunea, altruismul, ajutorul, aducerea aminte? Sunt doar noțiuni prin care nouă ne place să ne punem pe tarabă fața umană, omenescul, în „concertul” viețuitoarelor. Cele necuvîntătoare, tocmai neputîndu-le noi înțelege graiul, interesant, nu încearcă să ne arate însușirile lor, ci pur și simplu ne uimesc cu faptul că au aceste însușiri, de la aceeași natură ca și a noastră, doar că mai puțin perversă.

Ce vreau să zic? Înțelepciunea și maturitatea asta aduc: să înveți să nu te aștepți la gingășii… morale din partea vieții și a celorlalți, ba dimpotrivă. Mai devreme sau mai tîrziu intențiile lor ți se vor developa și nu are sens să le macini, amar sau nu – cu sau fără judecata ta, ele există. Dar asta nu înseamnă că tu nu trebuie să te pui oricînd și oricum în pielea celui din fața ta. Asta, unii ar numi-o, cu oarecare neindicată emoție, că ar fi iubire sau stoicism sau ceva frumos, așa ca o ușă lăsată deschisă de bună ziua.

Pune-te în locul celuilalt

Vine, într-o zi, viața, și îți… zice că „trebuie” să înveți că limitele au secunde, zile, luni de zile, milimetri și cel mult centimetri. O zi din care „trebuie” să înveți din nou să mergi, să îți numeri pașii și respirațiile și orele, privind spre trotuarele uriașe, pe care te simți ca o furnică sau ca un melc în cîrje, spre oamenii care trec pe lîngă tine și care ți se par enormi și iuți. O zi în care „trebuie” să deprinzi exercițiul neputinței tale. Vine o zi cînd cușca din casă, cu singurătatea ei, ți se pare unica siguranță, chiar dacă dor și paginile și muzicile tale. Fiindcă simți totul monstruos, în fiecare celulă și nerv care îți cer alerta maximă. Liniștea și locul „tău” nu-ți mai sunt ale tale. Nici noaptea, nici dreptul la somn, nici dreptul la veghe cu tine însuți, fiindcă ești dublat de altceva, altcineva, care te locuiește și te arde și îți dă ghes secundă de secundă… Nenumărate, bolnave secunde. Și vine dimineața, o altă dimineață. Altă zi identică. Ca o „recompensă” la nu știi ce. Fiindcă, de o vreme, ceilalți obosesc iar tu vrei să te dai la o parte din calea lor, ca să nu-i mai încurci.

E firesc, viața lor are altă viteză, alt ritm, alte priorități. Trotuarele lor sunt înguste și înghesuite și telefoanele le sună de zor. Ei trebuie să alerge printre standuri înghesuite, cu fel de fel de cărucioare grele, cu pîine, apă, inflație, trebuie să treacă pe la ghișee, să-și vadă de multele ore în trafic, de benzină, de guvern, să-și respecte skill-urile prin birouri, să se întîlnească, la o bere, la un meci, la altele, să afle de știri, să-și facă planuri, săptămînale, lunare, de vară, de vacanțe pe riviere, de toamnă și de iarnă, să petreacă… „timp de calitate”…

Tu, pe trotuarul tău încet și uriaș, rămîi într-un singur timp și anotimp, să zicem într-o primăvară definitivă, cumva negrăbită. Un ciudat, un rest costisitor, așteptînd un telefon, o hîrtie stabilită după regulile unora confortabili să dea reguli, care să-ți mai prelungească măcar cu niște zile „ciudățenia” și „liniștea” și „huzurul” aparentei tale vieți… După? Cum, cînd, mîine, poimîine? Nu știi. Ceva, nu cineva, îți spune să ai răbdarea să speri (e o terapie și asta și se vinde bine, ca toate terapiile de viață, mici sau mari) că trotuarul tău nu va fi tot mai încet, pînă la oprire, și definitiv. Sau că nu va fi un fel de, socialmente, ultimă stație, că oricum, nu-i așa?, deja ești bătrîn, inutil. Răbdarea, supraviețuitoare, să privești de la o singură fereastra către trotuarele uriașe, obositoare, atît de lungi și de late, cît niște zile enorme de ziduri.

Zile de ziduri

Cred că nu ar trebui să ajungem la o anumită neputință pentru a experimenta… bunătatea (aici parcă îmi sună mai dulce acel „kindness”) dar iată că ni se întîmplă… și nu o spun în sens biblic chiar dacă voi încheia asta cu vorbele unui monah. Dar… sub pretextul unei atitudini „spartane” văzute de unii drept… chestie moralicește necesară pentru „reușita în viață”, întîlnesc tot mai des o răutate „cîinească” (în sens de jivină, nu de cîine!) a procurorilor și procuroarelor casnice ori de corporație bucuroși/oase să-și exerseze această „abilitate” pe cei din jur mai căzuți.

Să îi urmărești cu cerbicie ca să, vezi Doamne, îi supraveghezi, să le corectezi „greșelile”, din „grija” ca nu cumva să facă vreo „prostie”, parte din același exercițiu, să îi abandonezi în neputințele lor exact atunci cînd le-ar trebui o cîrjă (pardon, mînă!) de ajutor, sau mai mult chiar, să-i „împingi pe scări” cu treburi pe care știi bine că nu pot să le ducă la capăt, mi se pare nu o atitudine „întăritoare și antrenantă” ci ticăloșie pură. Și, mai mult, de ce, observ, „stilul” ăsta este însoțit de un scrîșnit din dinți și o strîngere a pumnilor, indiferent dacă e vorba despre un adult – cu toate păcatele și nevolniciile lui – sau chiar despre un copil?!

Desigur, știu, aici nu e vorba despre „parenting” (că tot e la modă) sau „militărie”, ci de o fundamentală lipsă a celor șapte ani de acasă (nu mai vorbim și de o minimă cultură aici!), de o sluțenie și un egoism născute din anii ăștia „noi” ai tuturor posibilităților, ai vieților cu totul pe tavă. Și văd că asta nu se vindecă, ba mai mult, se perpetuează într-o formă sine qua non a trăirii românești, ocupînd locul vechii blîndeți „mioritice”.

Știu, cum mai spuneam, sunt „vechi”… „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu”, scria Nicolae Steinhardt.

Despre bunătate și (sau) ticăloșie

(foto: Brancusi, Mademoiselle Pogany – The Sherman Museum)

Titlul ăsta trebuie pus în ghilimele fiindcă vine de la un text al Papei Francisc, dar ghilimelele, asemeni oricăror altor reguli morale ale textului, sunt, știu, perimate azi. Atîtea lucruri și existențe învechite, în jur… În jurul meu, zic, aici în camera mea, în laptop-ul meu, în folderele cu texte, cu poze, cu muzici. În jurul meu, adică și în priveliștea ferestrei mele dinspre etajul trei, în străzile din jur pe care le parcurg mai greu acum… Pe care nu le privesc cum cred că le privesc alții, ceilalți, ci cu ochii mei, mereu interiori. Desigur, sunt indiferent la peisajele lor, cum și ei sunt indiferenți la ale mele. Globalizarea noastră personală nu ne-a făcut mai părtași la viețile celorlalți, ci mai străini. Ah, desigur, acum avem la îndemînă mijloacele nenumărate, rețele și mesagerii infinite, ocheanele clare de a ne vedea, pe cît mai mulți, de a ne urmări, pînă în intimitate și de a dezvălui mai departe ce am văzut, de multe ori cu un exhibiționism feroce. Și, oricît de curioși am fi astfel despre existențele celorlați, cu atît mai indiferenți suntem. Tocmai de aceea prefer chestiile astea vechi, așa cum este și blogul ăsta vechi, de care mă apropii astăzi – nu știu dacă o voi mai face și mîine și poimîine – nu cu nostalgie și tristețe, cum ar trebui, ci cu indiferență. Dar… „who knows, who cares for me”. Indiferența mea a ajuns în mine însumi astăzi.

Globalizarea indiferentei

să știi prăbușirea

să nu știi plutirea dar

să știi înecul

să le știi ca din vis dar

să nu fie vis

ca apa și vîntul

ca singurele lucruri pe care

le știi

singur

.Singur

o să-ți vorbesc despre plîns și despre rîs. ele nu pot fi luate în derîdere. ele nu sunt așa cînd singur ai nodul ăla în gît și lacrima în colțul ochiului. dar azi o să-ți spun despre frig și despre distanță și despre indiferență. și despre hohotele lor și nodul din gît. și despre a fi în picioarele goale. în derîderea timpului și a oamenilor. fiindcă te naști desculț. și fiindcă o să mori încălțat. asta e caraghios. dar îți spuneam să plîngi și după să rîzi. să scrii și să ștergi adică. apoi să rîzi și să plîngi. să ștergi și să scrii adică. despre asta o să-ți vorbesc.

Despre ce o să-ți vorbesc

și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace

să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară

să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor

aripa e una. scrisă

Cîntec de pe trecere

(martie, 2015)

(Iunie, 2015)

(aprilie, 2023)

.

și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace

să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor

să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară

aripa e una. scrisă

(august 2023)

Start a Substack

Share

de ceva vreme
ți-ai întors timpul cu susu-n jos
de pildă ora patru a dimineții îți e ora
șaisprezece și invers
adică atunci cînd iei un tramvai
către Centru crezînd că-i amiază
de fapt tu ar trebui să dormi
și nu să le dai porumbeilor pîine în Piața Sfatului
și din pricina asta de ceva vreme ei sunt tot mai puțini
și din pricina asta timpul și-a pus masca pe ochi
și umblă așa ca să nu-ți mai vadă lumea
și din pricina asta polii sufletelor
s-au întors cu susu-n jos
de ceva vreme.

(mai 2020)